Ce este filosofia greacă:
Filozofia greacă sau filozofia clasică acoperă perioada de gândire dezvoltată în Grecia Antică de la perioada sa clasică (499 - 323 î.Hr.) până la perioada elenică (323 - 30 î.Hr.).
Cuvântul filosofie de origine greacă a fost inventat pentru prima dată de Pitagora și înseamnă „dragoste de înțelepciune” sau „prieten de înțelepciune”.
Și de ce este importantă filosofia greacă? Pentru că formează baza gândirii occidentale actuale.
Caracteristicile filozofiei grecești
Filozofia greacă provine din perioada clasică a civilizației antice grecești între 499 și 323 î.Hr.
Prima perioadă se numește perioadă cosmologică sau presocratică și este caracterizată prin utilizarea gândirii raționale Pentru a rezolva problemele legate de natură, aceasta însemna utilizarea rațiunii, a gândirii, a cunoașterii și a simțurilor, cunoscute sub numele de logos.
A doua perioadă a filosofiei grecești se concentrează pe problemele omului în care se confruntă ideile sofiștilor și ale lui Socrate.
Dezbaterea filosofică care caracterizează această perioadă constă în relativitatea sau universalitatea unor concepte precum binele și răul.
În acest sens, sofiștii erau sceptici și relativisti, susținând că binele și răul, de exemplu, depindeau de punctul de vedere al fiecărui individ. Pe de altă parte, Socrate a învățat că aceste concepte nu sunt relative, ci absolute, și că adevărul este atins printr-un proces de întrebări și raționamente.
Filosofia clasică pune bazele discursului politic și logic al gândirii occidentale, caracterizat prin utilizarea retoricii (sofiști) și a mayeuticii (Socrate).
Perioade ale filozofiei grecești
Filozofia clasică este în general împărțită în 2 perioade majore: perioada presocratică și perioada lui Socrate și a sofiștilor.
Perioada cosmologică sau presocratică
Primii filozofi greci sunt numiți cosmologici, întrucât pun sub semnul întrebării misterele naturii și ale cosmosului care erau explicate anterior prin mituri (mitologia greacă).
Această perioadă timpurie a filosofiei grecești, cunoscută și sub numele de filozofie presocratică, se întinde pe parcursul secolelor VI și V î.Hr.
Obiectivul principal a fost căutarea principiului primordial, unic și universal din care au fost generate toate lucrurile, pe care le-au numit arche. Această căutare a fost făcută prin cunoaștere (logos), începând gândirea rațională.
Filosofia presocratică este împărțită în 2 școli mari:
- școli monistice (Secolul al VI-lea î.Hr.): fiind cei mai importanți reprezentanți ai săi, Thales din Milet, Anaximander, Anaximenes, Pitagora, Heraclit din Efes, Xenofan, Parmenide și Zenon din Elea.
- școli pluraliste (Secolul V î.Hr.): în care se remarcă Empedocle, Anaxagoras, Leucipp și Democrit.
Perioada Sofiștilor și Socrate
În a doua jumătate a perioadei clasice a Greciei Antice, au apărut sofiștii și Socrate (470 - 399 î.Hr.), ultimul discipol al lui Anaxagoras. Această perioadă se caracterizează prin dezbaterile intense asupra percepției cunoașterii centrate pe om mai degrabă decât pe natură.
Sofiștii învață să folosească retorica pentru a convinge și a convinge, deoarece totul este relativ și depinde de argumentare. Reprezentanții săi cei mai de seamă au fost:
- Protagora: căruia i se atribuie sintagma „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Era consultant al regelui Pericles și credea că totul ar trebui să fie util din punct de vedere social.
- Gorgias: a susținut că totul este fals.
- Antistene: elev al lui Socrate, fondează școala cinică. A fost profesorul lui Diogene din Sinope, un cinic proeminent.
Pe de altă parte, Socrate nu a fost de acord cu sofiștii și a afirmat că concepte precum binele, răul și dreptatea erau absolute, ajungându-le printr-un proces cunoscut sub numele de „metoda socratică” care constă din 2 pași: ironie și maieutică.
Acest proces ar ajuta la expunerea contradicțiilor și la generarea unui argument inductiv prin dialog. Socrate a învățat că viața fără întrebări este o viață de ignoranță și fără moralitate.
Discipolii lui Socrate
Evoluția filozofiei grecești se bazează pe învățăturile lui Socrate prin discipolul său: Platon (427 -347 î.Hr.). Platon fondează după moartea lui Socrate în 387 î.Hr. Academia, instituție unde ar fi instruit Aristotel.
Platon consideră că singurul lucru etern și imuabil este lumea ideilor, ținând cont de existența a 2 lumi: lumea sensibilă, a simțurilor și inteligibilă, cea a ideilor. Folosiți „mitul peșterii” pentru a explica modul în care simțurile noastre ne înșeală și ascund adevărul. Acest lucru este, de asemenea, cunoscut sub numele de idealism platonic.
Ultimul reprezentant al filozofiei grecești ca atare este discipolul lui Platon, Aristotel (384 - 322 î.Hr.). A fost învățătorul lui Alexandru cel Mare din 343 î.Hr. iar în 353 î.Hr. întemeiază Liceul. Aristotel se deosebește de Platon prin încorporarea unor idei mai naturaliste, concluzionând că depindem de simțuri și experiență pentru a învăța. Acest lucru este, de asemenea, cunoscut sub numele de intelectualism.
Mai mult, Aristotel a inventat termenul eudaimonia ceea ce înseamnă fericire, pe care a considerat-o scopul fiecărei ființe umane.
Alți discipoli ai lui Socrate au fondat școli de gândire în filozofia greacă, care afirmau, de asemenea, că scopul final al omului era atingerea fericirii. Dintre acestea, putem menționa:
- Școala cinică: fondată de Antistene, disprețuiește convențiile sociale și materiale. Ei luptă pentru a nu fi sclavii plăcerilor și cred în viața fără scopuri.
- Școala de grădină: fondată de Epicur în 306 î.Hr. afirmă că fericirea este atinsă prin absența grijilor, fără teama de moarte și prin plăcerea guvernată de prudență.
- Școala stoică: fondată de Zenon din Citio și influențată de cinici, afirmă că fericirea se găsește prin acceptarea destinului și datoriei.
- Școala sceptică: Pyrrho de Elis este influențat de stoici și afirmă că adevărul nu există și fericirea se găsește în abținerea de la judecată, apatia fiind idealul.
