Ce este filozofia medievală:
Filosofia medievală este întregul set de curente de gândire și tratate filosofice care s-au dezvoltat de la căderea Imperiului Roman (530 d.Hr.) până la Renaștere (secolele XV și XVI).
Căutarea principală a filozofiei medievale a fost coeziunea credințelor moștenite din filosofia clasică cu dogmele creștinismului, deși au existat și contribuții foarte importante din credințele evreiești și islamice.
Temele filozofiei medievale
Atunci când încercam să împăcăm diferite credințe religioase cu filozofia, era firesc să încercăm să găsim răspunsuri la întrebări precum natura lui Dumnezeu, relația dintre credință și rațiune, precum și compatibilitatea dintre liberul arbitru și omnisciența divinității, între alte subiecte, precum cauzalitatea și limitele cunoașterii.
Cu toate acestea, pentru filozofia medievală, a fost complexă concilierea unor probleme precum întruparea sau natura trinității, care stau la baza teologiei creștine.
Problema universalelor
În filozofia medievală, a fost moștenită o viziune aristotelică asupra problemei universale, afirmând că universalele (abstractul, lumea ideilor) există, dar nu sunt separate de particular (concret, lucruri, indivizi), ceea ce era cunoscut și ca „realism moderat”.
Cu toate acestea, în perioada scolastică, rezolvarea acestei probleme a revenit în prim plan cu nominalismul, care a susținut că universalii pur și simplu nu existau.
Existența lui Dumnezeu
Cea mai mare parte a filozofiei medievale a fost dedicată demonstrării existenței lui Dumnezeu ca ființă supremă, entitate sau adevăr. Pentru aceasta, textele sacre, logica aristotelică și argumentul ontologic au fost folosite ca metode principale pentru a găsi răspunsuri.
Logica aristotelică
Fiind Aristotel un apărător al logicii ca metodă de abordare a științei și filozofiei, era foarte firesc ca filosofii medievali să pună logica aristotelică clasică ca o modalitate legitimă de a răspunde preocupărilor pe care le-a ridicat timpul.
Conform acestei metode, învățarea anumitor seturi de silogisme a permis conectarea unui subiect și a unui obiect într-un mod corect, prin urmare, ar fi un instrument util pentru a genera cunoștințe.
Caracteristicile filozofiei medievale
Filozofia medievală a fost puternic marcată de abordări ale ordinii divine. Atunci Biblia a devenit principala sursă de răspunsuri la aceste întrebări. Cu toate acestea, cărțile sfinte ale Islamului și iudaismului au jucat, de asemenea, un rol esențial în interpretarea problemelor religioase.
Mai mult decât generația de noi cunoștințe, filosofia medievală era însărcinată cu salvarea, reinterpretarea și aplicarea abordărilor filosofice clasice. Apariția neoplatonismului, care propune existența Unului sau a lui Dumnezeu mai presus de toate, și introducerea logicii aristotelice în universitățile în curs de naștere de atunci, dau seama de acest lucru.
Etapele filozofiei medievale
Există două mari perioade ale filozofiei medievale: patristica și scolastică.
Patristică
Corespunde etapei primare în care filosofia a fost articulată cu dogma religioasă, în principal creștină. Unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai acestei perioade a fost Sfântul Augustin, care a dezvoltat un curent care astăzi este cunoscut sub numele de Neoplatonism și care poate fi rezumat ca reinterpretarea operei lui Platon dintr-o perspectivă creștină.
Scolastică
În această etapă, care se întinde din secolul al XI-lea până în secolul al XVI-lea, se încearcă explicarea revelației creștine prin rațiune. Apare ca o consecință a creării primelor universități și a necesității de a aplica metoda științifică aristotelică pentru a răspunde abordărilor religioase sau supranaturale.
Santo Tomás de Aquino a fost unul dintre principalii exponenți ai etapei scolastice atunci când a introdus logica aristotelică în gândirea creștină.
Filozofia medievală și iudaismul
Iudaismul se preocupa, de asemenea, de a răspunde la întrebări fundamentale în lumina filozofiei.
În acest sens, Maimonide a avut grijă să integreze logica lui Aristotel pentru a demonstra că nu există o separare între credință și rațiune, deoarece credința are o origine divină și rațiunea se bazează pe cunoașterea umană, care la rândul ei derivă de la Dumnezeu.
Filozofia medievală și islamul
În Islam, atât neoplatonismul, cât și gândirea lui Aristotel au fost folosite pentru a răspunde preocupărilor religioase. Sosirea poporului arab și berber în Peninsula Iberică a contribuit la îmbogățirea filosofiei medievale datorită traducerilor operelor lor în latină și ebraică. Al-Kindi și Averroes au fost unii dintre gânditorii esențiali ai filozofiei islamice medievale.
Principalii autori ai filozofiei medievale
Aceștia sunt câțiva dintre filosofii ale căror contribuții au contribuit la îmbogățirea moștenirii medievale.
Anselm de Canterbury (1033-1109)
A fost unul dintre filosofii cei mai aliniați cu neoplatonismul. El considera filosofia ca o ramură auxiliară pentru a înțelege credința, mai degrabă decât o zonă de cunoaștere în sine. Și credința era, prin urmare, singurul adevăr posibil, iar rațiunea îi era subordonată.
În plus, lui Anselm din Canterbury i se atribuie crearea „argumentului ontologic”, care susține existența lui Dumnezeu ca „cel despre care nu se poate gândi nimic mai mare”. Dacă Dumnezeu există pe plan mental, El există și în realitate.
Toma de Aquino (1225-1274)
Întrerupând tradiția augustiniană (și foarte caracteristică filosofiei medievale în general) de a impune credința asupra rațiunii, Toma de Aquino a considerat că credința și rațiunea constituiau două domenii diferite de cunoaștere. Cu toate acestea, lasă loc unui spațiu comun în care credința și rațiunea se leagă.
William de Ockham (1285-1349)
A făcut un pas mai departe decât predecesorii săi, prin apărarea nu numai a existenței filozofiei și a teologiei ca două domenii independente, ci și prin deconectarea acestora. Pentru William de Ockham, rațiunea este o facultate a omului, în timp ce credința aparține câmpului revelațiilor divine, deci nu numai că sunt separate, ci sunt opuse.
Lucrări de filozofie medievală
Acestea sunt unele dintre cele mai remarcabile texte ale filozofiei medievale, deoarece au încercat să răspundă la cele mai mari întrebări din această perioadă, în special la cele ale unui ordin religios:
Proslogion (1078)
Scrisă de Anselm din Canterbury, propune existența lui Dumnezeu prin argumentul ontologic. Este un rezumat al Monologion, lucrarea predecesorului său, în care a încercat să demonstreze existența lui Dumnezeu prin rațiune.
Ghidul pentru cei nedumeriți (1190)
A fost scris de Maimonide, care susține că nu există o divizare între credință și rațiune, deoarece ambele provin din aceeași sursă: Dumnezeu. Deși a fost scrisă în arabă, traducerile sale au permis ca opera să devină rapid cunoscută în Europa, devenind o influență pentru filozofi precum Toma de Aquino.
Suma teologică (1274)
Este una dintre cele mai importante lucrări de teologie și a avut o influență asupra dezvoltării filosofiei medievale. Acolo, Toma de Aquino răspunde la diferite întrebări grupate pe categorii: Dumnezeu, actul uman, virtuțile teologice, întruparea lui Hristos, sacramente. Lucrarea conține alte întrebări la care răspund discipolii săi, deoarece autorul a murit înainte de a-și termina lucrarea.
