Dreptul roman: ce este, caracteristici, surse și perioade istorice

Dreptul roman este normele juridice și legile care au fost aplicate cetățenilor de la întemeierea Romei (753 î.Hr.) până la mijlocul secolului al VI-lea d.Hr., când împăratul Iustinian I a adunat toate compilațiile legale anterioare într-un singur sistem juridic numit Corpus Juris Civilis.

Dreptul roman era împărțit în două tipuri:

• Drept privat: sunt legile care reglementează tranzacțiile comerciale.
• Lege publica: se referă la toate legile create pentru protejarea cetățenilor.

Dreptul roman (colectat în Corpus Juris Civilis) a devenit cel mai relevant text juridic din istorie și a servit ca bază pentru crearea sistemelor juridice în întreaga lume. În plus, a fost un punct de referință pentru evoluția științelor juridice.

6 caracteristici ale dreptului roman

Dreptul roman are o serie de particularități care îl definesc dincolo de trecerea timpului și care au devenit pilonii care îi susțin acțiunea.

1. Are trei precepte de bază

Dreptul roman are trei principii, formulate de juristul Domicio Ulpiano (consilier pretorian în timpul mandatului împăratului Alexandru Sever (222-235):

• În primul rând: trăiește sincer (Voi trăi sincer): este vorba de a duce o viață publică cinstită și transparentă, deoarece opusul acestui lucru implică încălcarea legilor și, prin urmare, supunerea la sancțiuni.
• În al doilea rând: nu face rău nimănui (Alterum non laedere): dacă prejudiciul se face unor terți, atunci este obligatoriu să se restabilească într-un fel prejudiciul fizic, material sau moral prin aplicarea legii.
• În al treilea rând: dă-i fiecăruia al său (Suum cuique tribuiere): dacă acordurile sunt îndeplinite, atunci fiecare va primi ceea ce îi corespunde conform acordului. Încălcarea unui acord implică un act de inegalitate pentru una dintre părți, prin urmare este necesară administrarea justiției.

2. Este tradiționalist

Deși modul de administrare a legii s-a schimbat, instituțiile și legile fundamentale au fost menținute sau, în orice caz, o parte a fost păstrată. Dreptul roman ar putea evolua, dar creația juridică a fost ancorată în tradițiile care l-au precedat.

3. Este formal

Se referă la rigiditatea actului juridic. Acest lucru se manifestă prin crearea de modele sau formule care ar putea fi aplicate în diferite cazuri, evitând interpretări discreționare ale legii.

Formalismul se exprimă și în solemnitatea care înconjoară actul de a administra justiție.

4. Este realist

Când legile scrise nu au servit la soluționarea unui caz, au recurs la ceea ce spunea tradiția (mores maiorum) pentru a ajusta legea la realitatea momentului.

5. El este individualist

Se referă la separarea legii About-Meaning.com în funcție de domeniul său de aplicare, pentru care s-a făcut o diferențiere clară între domeniile social, moral și juridic.

6. Este simplu

Se referă la ușurința sau naturalețea aplicării legii și rezolvării cazurilor actuale, pe baza modului în care legea a fost aplicată în trecut.

Care sunt izvoarele dreptului roman?

„Izvoarele dreptului” se referă la originile cunoașterii juridice. În dreptul roman, acestea sunt împărțite în trei categorii:

Obiceiuri și tradiție (mores maiorum)

Acestea sunt toate obiceiurile care au trecut de la fondatorii Romei la generațiile următoare prin tradiția orală, prin urmare, nu există nicio înregistrare scrisă a acestor norme.

Această lipsă de precizie a creat Legea celor 12 tabele, o serie de norme scrise care au fost expuse public pentru ca oricine să le poată interpreta.

Surse iustiniene

Acestea sunt toate compilațiile comandate de împăratul Iustinian I în Corpus Juris Civilisși, la rândul lor, sunt împărțite în patru lucrări majore:

• Codex Vetus: compilarea constituțiilor imperiale.
• Digera: lista doctrinelor care erau încă în vigoare și care puteau fi puse în practică.
• Codex repetitae praelectionis: o revizuire a Codex Vetus.
• Constituțiile Novellae: compilat din decrete minore, organizate în peste 100 de romane.

Surse extrajustiniene

După cum indică și numele, toate acestea sunt texte sau materiale legale care nu sunt incluse în Codul Justinian, cum ar fi:

• Responsabil: lucrare a juristului Emilio Papiniano, în care comentează cazuri juridice reale.
• Instituții: opera juristului Gayo, în care compilează jurisprudența sistemului roman.
• Sententiarium libri V ad filium: compilație a juristului roman Julio Pablo.
• Anexa gramaticii Ars: este de fapt un caiet de exerciții de gramatică al traducătorului Dositeo, care în anexa sa are un extras dintr-o lucrare juridică.
• Tituli ex corpore Ulpiani: fragmente dintr-un text legal al unui autor necunoscut.
• Scholia Sinaītica: fragmente dintr-un text legal roman tradus în greacă.
• Fragmentul Vaticanului: piese de lucrări juridice romane descoperite în Vatican.
• Collatio legum Mosaicarum et Romanorum: comparație între legile romane și cele ale lui Moise.
• Carte sirio-romană: compilare a legilor romane folosite într-o parte a imperiului estic.
• Material arheologic sau juridic: tabele, papirusuri sau documente care înregistrează acte juridice.

Surse extra-legale

Se referă la orice înregistrare scrisă a practicilor juridice romane, cum ar fi mărturii despre:

• istorici antici,
• scriitori,
• filozofi,
• difuzoare și
• orice lucrare care poate fi considerată o sursă de cunoaștere juridică.

Un exemplu de sursă extra-legală este lucrarea Augusta History, o compilație a vieții și operei împăraților romani care au domnit între anii 117 și 284 d.Hr. Această lucrare a fost scrisă de cel puțin 6 istorici în momente diferite.

Dacă doriți să aprofundați acest subiect, puteți citi Surse de drept.

Care sunt perioadele dreptului roman?

În funcție de modul în care legile au fost interpretate și justiția administrată, sunt identificate 3 perioade ale dreptului roman:

Perioada arhaică (754 î.Hr. - 450 î.Hr.)

Este etapa care corespunde întemeierii Romei, când legile erau obiceiuri și tradiții orale numite „obiceiuri ale strămoșilor” (mores maiorum).

Aceste legi nescrise au fost administrate de pontifii și au contemplat 5 drepturi esențiale pentru cetățenii romani:

• Dreptul la căsătorie civilă (Ius connubii).
• Dreptul de a vota (Ius suffragii).
• Dreptul la comerț (Ius commercii).
• Dreptul de a ocupa funcții publice (Ius honorum).

Legea celor 12 tabele

În aceeași perioadă a devenit necesar să existe legi scrise, care au determinat crearea Legea celor 12 tabele, care a devenit primul text legal al romanilor.

Legea celor 12 Mese își datorează numele meselor de lemn și bronz unde au fost scrise. Au fost expuse publicului ca o modalitate de a evita interpretările subiective ale legii.

Din acest motiv, cele 12 tabele au fost numite și Legea egalității romane și au fost prima ordine juridică scrisă a romanilor.

Perioada preclasică (450 î.Hr. - 130 î.Hr.)

În această etapă, administrarea justiției nu mai corespunde doar pontifilor, ci pretorului, figura cea mai autoritară după consul, cel mai important magistrat al vremii.

Pretorii și-au depus declarațiile legale în documente numite edicte. Edictele puteau fi editate, abolite sau extinse chiar de pretor sau de succesorul său.

Ius civile si Ius gentium

La Roma existau doi pretori: cel care se ocupa de treburile cetățenilor romani și altul care se ocupa de pelerini (oameni care nu erau cetățeni ai Romei).

Majoritatea problemelor legale implicau pelerinii, deci era necesară o lege care să includă pelerini și cetățeni romani. Astfel a apărut legea națiunilor (Ius gentium), un supliment la legea cetățenilor romani (Ius civile).

Crearea figurii jurisprudentului

În această perioadă, cei care s-au dedicat studiului dreptului sunt recunoscuți ca „jurisprudenți” și sunt considerați a avea cunoștințe recunoscute social. Jurisprudenții nu interpretează și nu administrează legea, ci doar o studiază și își transmit cunoștințele discipolilor.

S-ar putea să fiți interesat să citiți Jurisprudența.

Perioada clasică (130 î.Hr. - 230 d.Hr.)

Această etapă a fost caracterizată prin aplicarea Legii procesului de formă (Lex Aeubutias), un nou sistem juridic bazat pe formule.

Părțile esențiale ale formulei au fost:

• Designatio: numirea judecătorului.
• Demonstrație: demonstrarea faptelor prin poveste.
• eu incerc: reclamantul (persoana care cere dreptate) exprimă ceea ce intenționează să realizeze.
• Condemnatio: așa cum este exprimat în am incercat, judecătorul decide dacă va fi condamnat sau achitat.

Scopul legii procesului de formă a fost de a sistematiza administrarea justiției pentru a reduce posibilitățile de interpretare neloială.

Crearea figurii avocatului

La Roma, guvernatorii provinciali își puteau crea propriile legi. Odată cu trecerea timpului, situația a devenit haotică, deoarece existau legi care se contraziceau reciproc. Pentru a contracara situația, a fost creată figura juristului, a cărei funcție era să sistematizeze și să simplifice legile astfel încât să poată fi aplicate în mod general în cazurile viitoare.

Perioada postclassică (230 AD - 527 AD)

Această eră se caracterizează printr-un control absolut al împăratului în toate sferele puterii, inclusiv în legi. Acest lucru s-a tradus într-o invizibilitate a științei dreptului, deoarece aplicarea justiției s-a făcut de la putere, cu inegalitățile pe care aceasta le implica.

Constituțiile imperiale

Împărații au dictat legile prin așa-numitele constituții imperiale, care puteau fi promulgate în patru moduri:

• Edict: reguli privind probleme generale care vor ajunge ulterior la rangul de legi.
• Comandat: instrucțiuni de la împărat către guvernatori.
• decret: sentințe pronunțate de împărat la sfârșitul unui proces.
• Rescript: Răspunsuri ale împăratului la întrebări legate de lege.

Importanța dreptului roman de astăzi

Astăzi, dreptul roman este un subiect obligatoriu de studiu în majoritatea școlilor de drept occidentale. Dreptul roman a creat un sistem juridic ordonat și a furnizat concepte esențiale în legislația actuală, precum:

• Jurist sau avocat (iuris consultus): se referă la un expert în drept. Poate fi un academician, avocat sau judecător, în funcție de țara în care este utilizat termenul.
• Custodie (autoritatea părintească): puterea tatălui asupra copiilor minori. În unele legislații actuale, mama este, de asemenea, inclusă.
• Magistrat (pretor): se referea la pretorii antici care administrau dreptatea romană. Acum este folosit pentru a se referi la funcționarii publici ai sistemului judiciar.
• Senat (senatus): A fost instituția însărcinată cu deliberarea și luarea deciziilor legislative. În prezent Senatul este numit și Camera Senatorilor, Adunarea Națională sau Congresul).

Moștenirea dreptului roman în legislația contemporană poate fi văzută în trei sisteme juridice majore:

Drept continental

Sunt legile aplicate în țările europene sau în teritoriile colonizate de acestea. Dreptul continental are o bază puternică în dreptul roman și normele sale sunt sistematizate în coduri legale și aplicate de instanțe.

Drept comun sau dreptul anglo-saxon

A fost sistemul juridic creat în Anglia medievală din contribuțiile lăsate de dreptul roman.

În zilele noastre drept comun este aplicat în țările anglo-saxone și în Hong Kong, ca parte a patrimoniului britanic lăsat în perioada colonizării englezești.

În dreptul anglo-saxon, legea este exprimată prin decizii judiciare care, în caz de ambiguitate, trebuie clarificate de către instanțe.

lege canonică

În secolul al XI-lea, Biserica Catolică a suferit mari transformări în timpul reformei gregoriene, promovată de papa Grigore al VII-lea. Aceste restructurări au inclus sistemul său juridic, care a fost creat folosind dreptul roman ca bază teoretică și care continuă până în prezent.

Legile dreptului canonic sunt interpretate de o comisie pontificală permanentă, figură creată de Benedict al XV-lea în 1917.

A se vedea, de asemenea, Principiile generale ale dreptului